E ceva dureros în vocea lui
Chiar și atunci când îmi zice o glumă
E ca începutul colorat al apusului
Ori o inimă ruptă și lipită cu gumă.
E ceva. Neobișnuit.
Și poate într-o oarecare măsură închipuit
Durerea e de fapt în mine
Și nesuportând-o am proiectat-o în el, în oricine
Deși eu încă susțin
Că e ceva, ce alții nu știu, ori prea puțin
În vocea lui. În privirile negre
În umbrele nemișcate, în cele 13 ceasuri rele
În lumina somnoroasă de pe hol
În bucățile aruncate care umplu un gol
Ei zic că e de fapt în mine
Totuși neliniștea e în vocea delicată
Ce mi-a spus o dată
Te iubesc
Acum se izbesc
Inflexiunile în spațiul gol
Nu de pe hol
Căci acolo erau aruncate bucăți, aruncate fără rost
Ci din sinele întors pe dos
E în mine, dar mai pregnant în vocea lui
Caută bucuria oriunde. În special, unde nu-i
Suntem sătui
De superficialitate. De neadevăr.
Așa că nu desface povestea de-a fir a păr
Ci admite
Suferința nu e a mea, e a lui
Ca niște oseminte
De resturi nespuse, rămase pe pământ
Suferința e în priviri, în cuvânt
E în el, sigur la mine nu-i