în fiecare noapte
ridic din somn o încăpere
mereu alta

uneori este o sală de bal
cu oglinzi înalte
în care dansăm atât de încet
încât timpul trece pe lângă noi
fără să ne recunoască

alteori este o gară
în care trenurile pleacă goale
iar noi rămânem pe peron
ținându-ne de mână
ca și cum nicio destinație
nu ne-ar putea despărți

uneori are clopote
dar nimeni nu le trage
ele încep singure să bată
când îți așezi capul pe umărul meu

nu sunt icoane
nu sunt îngeri
singurii sfinți suntem noi
și toate minunile sunt mici

mâna ta în mâna mea
respirația ta aproape
felul în care îmi spui numele
ca și cum ar fi o rugăciune
pe care ai știut-o dintotdeauna

acolo îți pot ține mâna
fără să schimb nimic
din lumea în care nu ești a mea

până când dimineața
necruțătoare ca o moarte
îmi deschide ochii

iar eu mă agăț de ușă
în timp ce tu rămâi dincolo
și lumina mă trage înapoi
printre cei vii

și viserica rămâne
pentru încă o noapte
închisă în mine.