”Pentru că atunci chiar și nenorocirea avea sens, pe cînd azi chiar și succesul pare fără rost.”
Vasile Băncilă



Pentru Vasile Băncilă, autorul unui volum intitulat Duhul sărbătorii, rațiunea vieții umane o reprezintă crearea și valorificarea sărbătorii. Căci sărbătoarea este pentru el dezrobire de răul existenței. Este prilejul oferit spiritului ca să respire în voie. Este momentul privilegiat cînd omul se leapădă de realități pentru a intra în realitate. Realitatea esențială a omului nefiind altceva decît sărbătorescul, cu vorbele lui Blaga, omul este o ființă duminicală. Menit, destinat sărbătorii. Condamnat la sărbătoare.

Integrînd viața spiritului într-un gen de armonie cosmică, Băncilă o consideră o prelungire, o filtrare, o sublimare a substanței și a armoniei vitale. Sărbătoarea este astfel apogeul moravurilor – trăire spirituală maximă, bucurie și concordie –, sevă metafizică izbucnită în nimb al vieții. Limitele vieții, leitmotivele suferinței – mizeriile eului, conflictul cu socialul, concurența acerbă, scindarea ființei – sînt abolite în sărbătoarea care propune și impune comuniunea, contenirea contradicțiilor, decepțiilor, revendicărilor.





Sărbătoarea este o paranteză magică a vieții, existență unificată și transfigurată, ideal realizat și plin de farmec, densitate și plenitudine, ridicare la potențial maxim a omenescului – gravitate elevată care scapă gravitației. Sărbătorile sînt prilejuri pentru eternitate, revoltă contra trecerii și distrugerii care caracterizeză timpul. Ele revelează cu intermitențe absolutul, sînt o salbă de explozii festive care ritmează viața omului, răzbunînd entropia.

Există fără doar și poate o etică a sufletului în sărbătoare, o sumă de virtuți ale sărbătorescului. Dintre ele autorul autorul enumeră:

Anonimatul personal înseamnă capacitatea de a participa la taina existenței generale și de a fi potențat din izvoarele ei de viață.

Simțul ascezei și frugalității – trupul este al doilea suflet -, de fapt simțurile prăznuiesc duhul bucuriei.

Monumentalitatea sărbătorii este plină de suplețe și modestie, de pace profundă și vioiciune ingenuă și calmă.

Optimismul sărbătorii este fundat pe conștiința soartei, dramei și suferinței umane. Există în sărbătoare o jubilare recunoscător-adoratoare față de puterile vieții, nu doar pentru că ți-ar fi favorabile, ci pentru simplul fapt că există.

Din păcate, constată Băncilă, pentru lumea actuală este evident un declin al sărbătorii, iar pentru indivizi o impotență festivă. Sărbătoarea a fost înlocuită de surogate: plăcerea, epicureismul, pasiunea puterii. Prilejurile de a trăi, gîndi și simți sărbătorește sînt tot mai puține, fiind copleșite de iureșul pragmatismului productiv. Sărbătoarea este denaturată în festivism convențional, demonetizată de inflația divertismentului și a distracției.

Și, în fine, o concluzie tristă și, greu de crezut, formulată înainte de al doilea război: “Haitele populare emancipate mînjesc sărbătoarea.” Nu e, după cum se pare, prea mult loc de noutate sub soarele noului mileniu.



(despre sărbătoare la: Sarbatoarea intre meditatie si petrecere - Structura generala a Sarbatorii, Functiile generale ale Sarbatorii)