"Procesul de substantivizare a limbilor corespunde maturizării acestora. Tocmai substantivul este acela care dă măsură omului și societății. Verbul luat singur poartă în el ceva irațional: substantivul poartă amprenta rațiunii. Verbul e dat de procesele lumii, sau de impulsurile proprii ființei. Substantivul, în schimb, reprezintă înstăpânirea ta de om asupra lumii. E adevărat că verbul înseamnă viață ; substantivul este viață îmblânzită, modelată până la întruchipare. De aceea substantivele cu cea mai bogată substanță lăuntrică sunt tocmai cele verbale. Petrecere, fire, rostire, vrere, sunt cu mult mai expresive decât sinonimele lor."

"A doua mare virtute, a limbii române după îmblânzirea verbului prin substantiv, este modularea verbului prin adverb. Poate că toată înțelepciunea de viață și de gând a omului, nu e decât o chestiune de adverb. Si poate că viața e felul în care știi să te aperi de agresivitatea verbelor. Și nu e destul nici să așezi acțiunea în ceasul și locul cel mai potrivit, cu adverbele de timp și de loc, cât mai ales trebuie s-o nuanțezi cu adverbele de mod. Ai putea spune că viața e o chestiune de adverbe de mod : o chestiune de « poate », « sigur », « cumva », « probabil », ca să zic așa, « tocmai », « oarecum », sau « foarte » "

"Românescul « cumpăt » din expresia « cumpătul vremii » și englezescul « computer », unul arhaism și celălalt neologism , au o origine comună în latinescul « computus »-calcul, socoteală. Computerul nu poate face abstracție în nici un chip de « cumpăt », dacă nu vrea să pericliteze însuși viața universului. Iată cum un cuvânt bătrân are încă multe de spus umanității moderne."