Uite-asa ajungi sa nu mai vezi nemarginirea firmamentului, privind mereu in jos, la mocirla fenomenologica. Noroc de vestitorul nepatrunsului albastru, soarele. Citesc 'Creanga de aur', a lui Sir James Frazer, si gandul asa-zisilor mei prieteni ar trebui sa curga astfel: trebuie sa ma aseman prietenului meu, sa-i fiu pe potriva, deci voi citi si eu ce citeste el. Dar intr-o tara ancorata in dizgratioasele nevoi materiale si carnale, gandul terfelit se reduce la o identitate formala cu alteritatea: ma voi imbraca precum amicul meu, ii voi folosi vorbele tip, ca sa-i dau impresia ca apartinem aceleiasi bresle, voi crea un trecut comun cu al lui in fapta, nu in gand. Il voi ameti fie cu frumusetea mea, fie cu iluzia frumusetii sale, il voi covarsi in complimente. El nu stie ca frumusetea e in spirit, va crede ca e in trup. Pe vremuri, in interbelic, bunaoara, oamenii isi procurau de-ndata ceea ce citeau ceilalti pentru a le fi contemporani in gand, nu in trup. Contemporaneitatea in trup ne face doi straini, doi 'altcineva' agatati de-o curea de piele intr-un autobuz. Contemporaneitatea in gand creeaza evenimentul de comunicare, acela pe care cei mai multi dintre noi il ratam la prima intalnire, la primul salut, jignind, facand gafe. In materie faci gafe, in idee n-ai cum jigni. Dar, termin eu intr-o nota pesimista, aproape tarkovskiana, cine mai citeste? Azi, valorile sunt rasturnate, cum profetea von Tiegheim: a citi inseamna a fi mort, a trai a fi viu. Or eu cred in continuare reversul: a avea timp sa citesti inseamna a fi viu, a nu mai avea timp pentru lectura inseamna a muri incetul cu incetul.