Florile de Cerneală:
O Postfață despre Supraviețuirea Spiritului Cărți, hărți geografice (mappa mundi) și un stilou – iată simbolurile împărtășirii gândului pe un petic de hârtie. Fără autonomia absolută de a așterne „flori de cerneală” pe fondul imaculat al paginii, viața nu ar avea un caracter definitivat. Într-o societate furibundă, care aleargă după „amintiri despre viitor” și vrea să ucidă trecutul, pătrunderea în filele îngălbenite ale cărților devine un act de rezistență. A renunța la trecut e ca și cum ai deveni aer — un spațiu nevăzut în cele patru vânturi, o deșertăciune solitară în văzul străinilor. Îmi amintesc de iunie 1997, când am descoperit „Arta conversației” de Ileana Vulpescu. La acea vârstă încă crudă, am înțeles că viața de zi cu zi este un purgatoriu etern. În dragoste nu există nuanțe: ori suntem mântuiți în Rai, ori blestemați în Iad. Arta de a scrie constă în puterea de a extrage din NIMIC tot ceea ce este de înțeles în viață. Dar când pagina se termină și viața continuă, realizăm adesea că ceea ce știam nu era, de fapt, nimic. Efectul unei cărți este real doar atunci când simțim nevoia să îi locuim intriga: să iubim, să plângem și să suferim odată cu eroii ei. Fără această vibrație, poveștile rămân litere moarte. Când citești, călătorești; iar dacă reușești să așterni pe hârtie fragmente din această călătorie, obții ceva mai frumos decât toate priveliștile lumii. Cartea nu aparține nimănui. Nici celui care o scrie, nici celui care o cântă. Nu tu alegi cartea, ci ea te alege pe tine pentru a-și spune povestea. Noi suntem povestea cărții. Cartea suntem noi! Un clasic este o lucrare care nu termină niciodată ce are de spus; imaginile ei devin filosofie, iar autorul devine bogăția cititorului. Mulți mă întreabă dacă, în era revoluției digitale, cartea va supraviețui. Răspunsul este un „DA” hotărât. Cartea va rezista pentru că oamenii au nevoie de obiectul care poate fi dăruit, împrumutat și atins — un sentiment de satisfacție estetică ce rămâne ancorat în matca noastră culturală. Pentru mine, Arta Scrisului este poarta către Artă, singura cale de a vindeca singurătatea infernului acestei vieți pe care, în ciuda tuturor ruinelor, o ador. Chiar dacă țara se clatină, Cartea, va dăinui fizic în mâinile oamenilor.
Este o tragedie a spiritului când cel care mânuiește cuvântul îl transformă în otravă pentru confratele său. Într-o epocă a ruinelor, scriitorii ar trebui să fie ziditori de punți, nu dărâmători de statui. Atacul reciproc nu este critică, ci o capitulare în fața egoismului care ucide speranța. Un scriitor adevărat știe că gloria unuia este bogăția tuturor, iar rana unuia este sângerarea întregii culturi.

Adevărata educație nu este dresajul minții pentru a asculta de legi reci, ci trezirea inimii pentru a recunoaște sacrul în celălalt. Atunci când copilul învață să-și respecte părinții și mentorii, el nu acceptă o subordonare, ci își construiește prima fereastră către cer; căci lumea exterioară rămâne un haos de reguli sterile până când interiorul nu învață să onoreze dragostea și înțelepciunea care i-au dat viață.

Camelia Opriţa: Roma / 2020 / Palimpsest