Imi aluneca printre degete stiloul.Il simt greoi si sfidator, sorbindu-mi sufletul si cuget...Dragoste...Neputiincioasa privesc foaia alba si mii de ganduri ma sfredelesc, paralizandu-mi vointa.Par a ma descompune intr-un sir de umbre acuzatoare ce danseaza frenetic in fata ochilor acoperiti dureros de pleoape.Imi incordez simturile si prin valuri de ceata tacuta, glasuri ma cheama spre destainuiri albe.Te iubesc!
Tremura-n mine imagini de vis in care deslusesc un chip cu transparente chihlimbarii intinzandu-mi brate incremenite in asteptare.Le ating si fiorul de foc, de gheata ce le strabate ma trezeste, topind oniricul spasm al inchipuirii.
Ma regasesc toropita, sfasiata, plina de revolta, totusi, mustrindu-mi biata constiinta inactiva;dar aceeasi foaie alba ma priveste inexpresiva de pe masa de scris.
Sa scriu despre incantatia spiritului incatusat de lantul iubirii intr-un crud vartej al sentimentelor! Sa descopar noi sensuri in gesturi firave schitate in scene memorabile! Sa retraiesc revelatia marturisirilor tainuite in colturi stravechi de castel adormit, in umbra de stejari batrani ca pamantul. Ori poate sa ma transpun metafizic intr-un arbore al vesniciei: atemporal si aspatial.
Ecoul gandurillor staruie chinuitor si, incercand sa acopar fluidul neplacut ce ma strabate, pornesc sa incheg un nou dialog cu mine.
Care va fi fiind oare scopul plasmuirii si al alungarii mele din acel ACOLO unde nimic nu e, ci doar se presupune? Pelegrinul mi-o va spune cu siguranta, zidindu-mi cetatea vietii, ale carei temelii si-au gasit liantul ideal.Si cine este acesta? Dragostea pentru tine, metamorfoza universala, traita cu dorinta, regrete, angoase, suferinta, teama, emotii si atatea altele.
Ascult ametita de placere fasaitul prelung al frunzelor suferind de domnia toamnei. Si noi semanam cu frunzele, oarecum, dar NOI mai si iubim...
- Hei, asculta nu te supara...De ce faci dom´le ochii asa mari, te-am speriat? Mi-a cazut mingea in gradina!Esti draguta sa mi-o inapoiezi? Nu de alta, dar e din piele si m-a costat o groaza...Nu, nu acolo, mai la stanga, in tufisul de crizanteme albe...Ei, hai ca nu s-a rupt. Gata? Multumesc mult! Apropo, cum te cheama? Pe mine...
Nu e nevoie sa- mi spuna... Ii privesc ochii verzi, ca frunzele varatice, si stiu ca-i cunosc numele: DESTIN. Ne-am intalnit!