Ca orice trecător mă întreb cum este să simți o lacrimă perlată picurând greutățile sonore. Nu cred că e ușor, așteptând veștile să îmi boteze pământul. Numai sângele meu strigă complicațiile. Obsesia strigătului este să nu lase luxul somnului și amețeala imperfecțiunii conștiinței să domine.
Cu ochii strânși înainte, mă las pradă gândului jucăuș. Norii mă apasă cu umbra lor, iar vasul meu de lut își caută adăpost în plin ocean, de unde nu are să mai vină niciodată. Oceanul e făcut din clipă, pentru că nu am un veac al meu, ci veacul mă are pe mine. Apele îmi încap durerea limpede și am senzația de a fi desenat cu un pas uriaș într-un cerc complet. Și pentru cerc omul e o necunoscută. Cam mult e omul! După această descoperire sunt pătruns de molecule și transform cercul în elipsoid, printr-o tainică, neistovită lucrare a gândului.
Din umbra deasă, desfăcută a norilor, cu ochi cuminți îmi privesc fără de spaimă țărmurile. Ele aleargă, nu știu unde, pierind sub stânci. Ce vremuri mă mai apucă? Voi reintra cu mugurii în pământ? Un singur țărm îmi este rază și putere: iubirea. Iubirea e sămânța lutului. Mă îndoiesc de toate, dar niciodată nu mă îndoiesc că iubesc. Trebuie să facem gesturi mari și luminoase să deschidem căile astupate ale iubirii. Vreau să rămân sclavul visurilor, nu servitorul regretelor și morții. Cine poartă chipul meu va fi în culmea fericirii. Unde să căutam esența pură a dorului cât timp lumea e nebună când vine vorba de iubire?
Din rustica ulcică de pământ, dăinui în adieri. Mă impresor pretutindeni, fără ieri, fără mâine, dar într-un azi de așteptări. Alung voluptatea ascunsă a păcatului și năvălesc pustiirea secretă, prin despărțirea apele apelor de uscat. Ne răzvrătim, ne plângem de pierderea noastră, fără să revenim la rugăciunea de odinioară. Totul este asublim, îți vine să te lași de tot și de toate. E ușor să judeci aici, dar greu să fii cu ușurință judecat acolo. Când stau stăpân pe pseudofericirea dinăuntrul meu, tablele legii mi se sparg de piept.
Suntem capabili de toate relele, dar în adâncul nostru se găsește și comoara binelui. Și când binele învinge, liniștea se ridică deasupra focului, dispărând contururile de note muzicale. Se va auzi numai căprioara ce calcă pe morminte. Ferice de cel ce poate, cu o aripă îndrăzneață să se înalțe senin peste cîmpii, fără să calce.
Nici măcar viața asta singulară nu știm să o trăim, dar să nu ne înșelăm crezând că totul s-a sfârșit. Nimic nu e degeaba și nici întâmplător. Suntem trecători, dar unii sunt mai mult decât atât.