In biroul meu temporal, scaunul asteapta sa vada daca ma voi aseza pe el, curios fiind daca il voi onora si azi cu viata. Scara ce duce in pod e dornica de pasi aurorali, iar lumea cartilor de pe rafturile bibliotecii e implantata in mine, cu miile ei de ace-priviri. Nu sunt o singuratate, si lucrurile din biroul interior ma imping sa scriu cu si despre realitate. Voi fi o noua carte proasta-n Univers? Nu-mi mai pasa, stiind cat de rare sunt cartile celebre!
In savanele realului, in starea de mine, dantelele iluziei sunt impletite de frumosul si uratul scriiturii. Si vad ca nu sunt altceva decat un cimitir de idei, am fost prea putin lucid sa nu fiu scriitorul propriului eu. Cuvintele imi dau viata, cuvintele ma ucid, sunt altare de manifestare ale sufletului. Mi-am propus sa condamn prin cuvinte, sa stau cat mai aproape de stupiditate si prin aceasta sunt ceea ce trebuia sa fiu si mai trebuie sa fiu inca. Astern cuvinte nestinse, si voi avea un chip precum o fantana in flacari. Pietre de semn vin de peste tot, eternitatea se mai goleste de semnele ei ascunse. Iata ca inspiratia mea e exterioara, mistica. Or, numai prin mistica vehiculam misterul. Nu cred ca inspiratia poate proveni din interior, nu cred in autonomia eului, pentru ca nu-mi aflu inlauntru intrebarile. Cand simt ca am inteles ceva din interiorul meu, intelesul se-nchide ca regina noptii in zori. In acele stari de haos, de rusine s-ar intoarce invers chiar si copacii din fata camerei mele de lucru. Si daca nu mi se da cu viata lucrurilor atunci cand scriu cu viata, nu raman decat cu o camera in care nimic nu mai zambeste.
Cand ma pierd si consider ca ideile nu-mi vin din exterior, apar nedumeririle: “Unde sunt mioarele, sa-mi tunda muntii de verdeata, sa se adape cu viata? Unde sunt duhurile insetate de scriitori? Nu vor sa se hraneasca cu un dor nesfarsit?”
Din toate partile sunt intrebat pentru ce-mi scriu viata cu truda. Scriu fiindca am fost ales sa strig faptul ca viata noastra nu se poate incheia nici printr-o forma de disperare, nici printr-o nepasare gaunoasa. Zidind cuvintele fara sa vreau, creez linistea sferelor lumii. Prezint viata in lumina ochilor lumii, o indepartare de fluturi inapoia privirii, cioburi prin care culoarea irisilor cititorilor calatoreste. Viata in cenusa nu poate fi citita, iar scriitorul poate si din cenusa sa se salte si sa-si inalte capul spre lumina, si daca se descopera cititorilor din stele asemeni unei ramuri unduitoare, va gusta eternitatea in miscarile sale. In momentul cand cartea e inteleasa, auzi cu inima cum rasare soarele, adancul fiintei ti se clatina…De fapt ce se-ntampla? Eternul ne sopteste si noi trebuie sa fim atenti doar cum aranjam cioburile.
Stiu ca, intr-o buna dimineata, lumina vie a Creatiei va lasa un semn la geamul meu, si gandul senin al unui nou inceput va suna la usa. Scaunul, scara interioara si cartile din biblioteca sufletului imi vor zambi. Am sa ma pregatesc pentru acel atunci, cand va iesi o alta carte buna-n lume! Pana s-ajung la clipa fericirii, ma joc cu schitele de gand primite, sper sa nu pacatuiesc prea mult. Dar, dupa ce-mi apare cartea, nu vreau decat sa fiu floarea din care nu-si doresc sa iasa razele de soare, in care dorm visele pamantului si pe care sper sa o culeaga un inger fericit.