Pe cerul violet se joacă nori gri. Soarele alunecă spre patu-i negru, iar luna ocupă tronul său. Păsările cerului aleargă fiecare-n cuibul ei. Florile se sting, vântul răpește frunzele moarte ale copacilor. O stradă goală... O lacrimă cade spărgându-se in mii de cristale. Era lacrima mea. Lacrima unei copilițe care incercă să-și caute DRAGOSTEA, lacrima unei copilițe moartă.Dar...
O rază de lumină, un curcubeu. O candelă aprinsă la capătul străzii. Mă duc, mă uit și... erai tu, DRAGOSTEA. După lacrimile vărsate, te-am găsit, și acum nu stiu ce să fac cu tine. Aș vrea să-ți dăruiesc culoarea soarelui, sunetul fin al valurilor care se sparg pe țărmurile mării și luminozitatea stelelor mai frumoase decat noaptea. Dar nu pot, nu știu. Singurul mod in care pot să-ți arăt cât de mult te iubesc este să-mi intelegi scrierile. Să-mi ințelegi expresivitatea când te sorb din priviri, să-mi ințelegi sufletul când urlă după tine, buzele reci când te sărută cu nesaț, mâinile ce te strâng, să mă ințelegi pe mine. Eu, acea fată care nu a fost ințeleasă până acum de nimeni. O nebună, dar o nebună care te iubește. vreau să sari pe mine de fiecare dată când mă vezi, vreau să-ți lipești buzele de ale mele, să-ți simt pielea fierbinte in fiecare moment,vreau să nu mă mai lași singură, vreau să mă iubești. Mă iubești?