În primul rând se cere versul șchiop
Să fie alb și frânt este mai bine
Ori de o formă stranie ca-n enzime
Compușii scriși de un savant miop

Iubit – e interzis să scrii de-a-ntregul
Cuvântul dor sau dragoste sunt fade
Iar despre cer și val nu se mai cade
Sa spui ceva – tu caută talvegul

Adânc noroi – să uiți de aripi, zbor
Și de-orice sentiment este firesc,
Tu să le tai dacă vreodată cresc
Să te târăști, să te asemeni lor

Să nu repeți vreodată un cuvânt
În locul unui vers să pui o poză
Doamne-ferește să rimezi in: roză
Ei vor doar sânge, sex, poate… mormânt

Nici vorbă de vreun semn de fericire
Ori să te joci, să cânți… este absurd
Scrie ceva despre blestemul kurd
Orice grotescă heterosimțire

Cuvintele din înger sunt uzate
Copac și ram sunt iar de neiertat
Poți folosi un englezism curat
Și nu uita de-njurături, păcate…

Da, Dumnezeu e tolerat puțin
Dar în grotesc înconjurat pe dată,
Visarea a fost iarăși renegată
Nu pomenii vreodată de destin

Ori de frumos și dulce și cuminte
Se poartă dezaxat, hidos, bețiv
Se poartă verbe la infinitiv
Căci nu e bine versul să ne-alinte

Dar sa nu uit: nu poți să te oprești
Cu textul scris așa la jumătate
Și fără să consulți vreo „entitate”
Care să-ți „deie” sfaturi părintești

…

(Ei? Sunt acele suflete cărunte
nu-i duce capul după puncte-puncte)