A sosit vremea când umbra mea prinde aripi de vis pe cărarea dorului, iar eu rămân în urma ei... Câteodată aș vrea să o închid undeva și să călătoresc prin viață singură, neumbrită de visuri, deoarece ea are rațiunea ei, pe care gândirea mea nu o înțelege!
În serile liniștite când ascultăm muzică și călătorim împreună pe apele sărate ale amintirilor devin și eu o umbră pierzându-mi identitatea. Ea mi-a arătat culorile sentimentelor, m-a învățat să ascult sunetele naturii și a dat un sens dureros vieții mele...
Primăvara, împreună cu soarele, umbra mea devine mai puternică. Se îmbracă în miresmele crude, își face un colier din sunetele vesele ale păsărelelor, dansează lângă liliacul înflorit și se risipește în razele soarelui. În serile târzii de vară își unește glasul cu șoaptele mării, iar eu înfășurată în razele lunii ascult fermecată poveștile lor de dragoste. Ea este mereu neliniștită și schimbătoare: când unda limpede a unui izvor de munte ca apoi să devină valul dantelat al mării, când oaza liniștită a unui deșert apoi lacul glaciar în vârf de munte... Toamna este anotimpul în care pare mai liniștită, dar un pic tristă. Îmbrăcată în culorile ruginii ale naturii se uită cu nostalgie după păsările ce pleacă spre locuri mai însorite ducând cu ele amintiri și vise! Iarna, vine rândul ei să țină pasul cu mine. Din când în când mă opresc din drum și mă uit în urma mea să văd dacă nu a rămas înghețată în omătul rece. Biată pasăre zgribulită și însingurată, speriată de întinderea albă ce nu se mai topește! Atunci o ascund în căușul palmelor încercând să-i dau iluzia unui cuib cald ce nu cunoaște nepăsarea.
Uneori vreau să mă eliberez de prezența ei, care în vremurile noastre a devenit anacronică. Dar, atunci viața mea ar deveni un pustiu în două culori: alb și negru, iar călătoria mea prin lume ar fi lipsită de sens!
Cea mai puțin zdravănă umbră este cea a sufletului, ea este ceeea ce există mai firav și mai rezistent pe lume!