prima ninsoare a topit între sânii femeilor sărutul străin ochiul poetului se scurge în sus prin arborii goi prin cimitire cineva trece pe cărările câinilor la prânzul de noapte o flacără cutremură încăperea cu silueta primei renunțări personajele centrifuge se rup din cărți cu zgomot și-n craniul obosit caută furibund rezistența roșie a refuzului

veșnicul mire numără treptele schizofrenic de-a lungul așteptării se-nchide umbra mamei cerești ca florile uscate așternutul pocnește a frig o stea de tranziție se cuibărește până dispare – fără să fi ars retina se îneacă în fum

din vis în vis ziua următoare se lipește ca un timbru
și memoria din afară trage sângele perechi
și adoarme râzând