Am rătăcit drumul vieții mele, și fără să vreau, fără să îmi doresc, am fost pus de o voință mai pesus de a mea pe niște priporoase poteci ale unui munte stâncos, înalt și sinistru.
M-am născut între smârcuri și buruieni, am trăit mâncând ciuperci, dormind pe stânci și visând la stelele nopții.
Priveam luceferii dimineții, încercând să-i prind în inima mea, dar îmi fugeau din mâna.
Căutam o cale de a coborî de pe acest munte, dar nu o găseam.Potecile mă duceau mereu spre împărăția înaltă a norilor cenușii și triști, ce își misca siluetele fantomatice printre piscurile și crenelurile cetății de stâncă, piatră și pământ în care locuiam.
Vulturii călători, îmi mai aduceau veste despre lumea de jos,purtau în ciocurile lor flori albe, albastre și roșii, pe care le aruncau deasupra mea încercând poate să îmi mai aline singurătatea.
Într-o bună zi, am privit spre o prăpastie.Defapt, privisem de mai multe ori in hău, in acel adânc unde sub coama albă și jucăușă a norilor se ascund nebănuite păduri, poieni , izvoare și plaiuri cu verdeață.
M-am apropiat de margine, și am privit... un pas, doar un pas, și dincolo urma NECUNOSCUTUL. Voi fi căzut pesemne printre nori, prin acea ceața, zbătându-ma in aer cu putere, străbătând in clipe înălțimi, adâncimi, izvoare...
Dar ceva m-a oprit.Și mă oprește.

Rămân în munții mei, singur...Și nu e nimeni.