cred că este o caracteristică a celor ce își simt sufletul nemuritor: să nu suporte lucrurile-fundături, fără trepte de continuare. ar trebui ca orice alegere să fie un plus minus infinit. o apropiere dacă devine fundătură să ai puterea să o transformi doar cu întrebari și răspusuri pe necesităti acceptate în distanță, adică miscarea incepută să continue dar pe alt nivel. unul ce să nu insemne capricii, sau dus de vânt ci păstrarea unor elemente pe alt rol.
durerile pot fi evitate, dar nu printre oameni ce nu au acest chef sau știință. mai sunt multe de învățat, multe forțe de descoperit pentru ca să ne ducem viața fără să o urâm. să nu mai fie asa grea din unghiul sufletesc.

poate de aici vine starea de rătăcire, prea multe fire rămase în aer, ele făcând și scurt circuit când se ating la întâmplare.

și când mă gândesc: nemurirea presupune rădăcini ce așteaptă continuare, iar pentru ca să nu moară s-au dezvoltat subteran, pe ideea unei asemănări cu distanțele, văd mai profund sursa nefericirii.
a crede în găsirea jumătății induce senzația de nemurire...e acolo ceva. posibil totul! ne determină să cerem iar, ca și cum am fi avut altadată.
poate sunt însemnările naturii: ce bine mi-a fost așa! trebuie să nu pierd calea.

final prin ochiul unic, al sufletului universal: nu există, rămâne necesarul, e destulă forță pentru asta.


http://www.trilulilu.ro/donalor3na/911282816d7c13