la cât de amețită sunt acum inima ar putea fi la fel de bine o schelă
pe care singurătatea se mută de colo acolo și ne convinge că suntem
una și aceeași piesă pe care îngerul o întrebuințează
pentru a da viață
încăperii.

frunze ne mătură somnul. ni se strânge pe mâini pe față ca o piele de prea mult timp la albit.

mi-a amorțit umărul furnicile forfecau între noi eu ascult cum
sfâșie
câteva șoapte de azi-noapte atârnă cearșafurile la zvântat.

sunt și pereții buni la ceva
icnesc puncte cardinale
și nu ne mai folosesc la nimic
mâinile.

scaune au descotorosit locul vocea mea crescuse
înăuntru ca un zeu păgân fără drepturi de autor.

fereastra o deschide un soare plâns
ziua dincolo de noi e un negativ
mai vechi doar lucrurile care au importanță sunt voalate.
Recunoaștem
respirația
agitată a morții
ca și cum ar fi pierdut trenul
cu oameni

părăsiți