Mi-am dat seama că nu mă pot încrede nici în omul care dimineața apare lângă mine... același în fiecare zi... și am văzut că nimic nu se rezolvă de la sine. Nici vreo figurantă care își ține geanta de firmă cu două degete, dezechilibrată pe tocuri, nu apare în fața casei în care stau temporar... până mâine... sau poimâine... dacă mai pot salva ceva hârtii...

M-am săturat să plec lăsându-mi sentimentele în urmă, să vină pe jos prin ploaie, desculțe, când eu am plecat înainte, în grabă, aproape cu viteza luminii pe care voiam cu orice preț s-o ajung... să văd ce-i dincolo de ea...

Un iaurt într-o cutie albastră e tot ce mi-a rămas comestibil până într-o zi... cine știe care ori cât de apropiată e... și mă îngrozește gândul să devin devoratoare de speranțe... vise sau, mai bine, temeri... pe astea le are oricine... n-aș mai tânji de foame... Cu toții ne temem de ceva! De arahnoide, șerpi sau certuri inutile... Și eu mă tem de vest... de noile șosele pe care nu voi avea cum să le pavez... De singurătatea pe care o voi aborda în curând mă tem cel mai tare!

Nu vreau să fac un club al necunoscuților care mă iubesc temporar... vreau totul sau nimic, îmi ziceam... Totul nu poate fi al nimănui... și aș putea să cedez și să las totul în urma adâncă a unei indiferențe absurde...

Mi-am amintit în penultima clipă că cineva mi-a zis cândva că sunt răzbunătoare... și m-aș putea hrăni cu răzbunări sau le-aș putea comercializa în sute de grame, prin piețe celebre... Aș putea închiria ură... vinde regrete... aș putea crea vise degeaba și să le năruiesc înainte să prindă o vârstă adolescentină...

Aș pune la ofertă și apă de ploaie și ar crede oamenii, cu sutele, că e cine știe ce apă miraculoasă care vindecă temerile sufletului de la sine...

Ce-mi pasă mie cine-i naiv?... Aș face o avere!

Aș putea cumpăra doar zile... iar zâmbetele să le închiriez pentru mine... și să împrumut vreo două sau trei oamenilor care încă există pentru mine... poate...

Și dacă ar fi totul bine, i-aș învăța să se hrănească din orice... căci din temeri mă hrănesc doar eu și nu voi muri vreodată flămândă. Temeri are orice om care gândește măcar puțin... sau, dacă nu face excepție, fiind o puștoaică ieftină care stă cu tați sau bunici improvizați pe post de iubit, de mâna stângă, ca să ajungă cu dreapta la portofelul evident din piele scumpă...

N-aș vrea să mor așa cum sunt, dar nici n-aș putea fi vreo tânără de două decenii care se trezește, pe zi ce trece, cu câte un schelet bogat sau vreun interlop celebru.

Și știi ce?

Mă hrănesc din tine, creatură materialistă... și din ele... din șanțurile minții vreunui moșneag bogat, din bani făcuți în mod rușinos prin țări străine ale căror capitale nu le știe nici măcar pe nume... pentru că în orice gând există o temere mai mare... și nu trebuie să-mi dai dreptate... știu asta în sinea mea...

Dar știu că voi trăi mai bine ca tine!

Cu demnitate, singură, între temerile mele de nimic!


- J.D. -
11.noiembrie.2009