Kamir tace. Cuvinte anemice, îndestulătoare de plăgi și vicii ascunse, întind mâinile lor scheletice către dânsul, în plânsete gemute, scăldate-n ochi îndeletniciți cu patima lacrimilor, susurând promisiuni deșarte cu glasuri schimbătoare în care picură alintul ofrandic, cerșindu-și trocul grotesc pe altare de precupeț.
Uluit, Kamir se-nduplecă de a-și mai osteni văzul, de a-și pângări auzul, de a-și mai evoca chipul și asemănarea lui.
Prinzând între degete adierea molcomă ce înmănunchează sunetele, silabele, cuvântul, zâmbește către dânsul:
- Spune-mi, tu ce mă ceri în orice zi, ce vrei de la mine?
Cuvântul se pierde, se face mic, se desface în silabe, în sunete și sunetele tac înmărmurite.
Pețind răspunsul lui Sisif, nu crezuse o clipă în existența acestuia. Și-acum? Ce să facă?

- va urma -