Lăsați-mă să fiu ce sunt și... ceea ce am fost,
cu gândurile mele ce veșnic mă frământă,
ce-mi zboară peste tot și prea adânc se-mplântă
să scoată la iveală, prea multe, făcute fără rost.

Lăsați-mă să fiu, un Om, cât mai trăiesc,
cu judecata dreaptă și fără de păcate,
să modelez cuvântul: „la noi nu se mai poate” ,
eu cred doar în izbândă căci... Þara mi-o iubesc.

Trecut-au peste Glie, puhoi de tăvăluce,
potop căzând din ceruri, cu limbile de foc,
cu baioneta-n coaste, dar n-am făcut un troc,
strângând în dinți durerea, noi ne-am purtat o cruce.

Lăsați-mă să cred, căci și azi se mai poate,
dar cârma este dusă de prea mulți cârcotași,
când punga lor se-ndeasă ei nu sunt niște lași,
așa crede meschinul, El, altfel nu socoate.

Sosi-va oare timpul un drum mai mlădios?
S-avem stindard în toate, credința doar în noi
și să plecăm la luptă chiar și flămânzi si goi,
cu-nvățătura sacră: Cuvântul lui Cristos?

O... Doamne fie-ți milă și fă din noapte zi
și scutură-i din ceruri pe cei bolnavi la minte
să știe că se poate și azi ca mai înainte,
din somn să-i zgudui, Doamne, până se vor trezi.

Poate doar astfel Þara va reveni la vise,
concrete, realiste, nu născociri năluce,
avem credința-n față, să ne purtăm o Cruce,
spre culmi strălucitoare, că porțile-s deschise.

Corneliu 13.01.2010