Noi oamenii, ființe înzestrate cu rațiune care ne ducem traiul numai în comuniune cu alți semeni de ai noștri, suntem de-a lungul vieții noastre autori sau beneficiari ai unor faceri de bine. Mă refer aici la acele faceri de bine făcute în mod dezinteresat, altfel ar fi vorba de trocuri.
Consider că suntem datori cu recunoștință numai față de Dumnezeu care ne-a creat și care nu încetează să ne ajute și să ne călăuzească.
Recunoștința față de o ființă omenească ce ne-a salvat în mod dezinteresat dintr-o anumită situație cred totuși că trebuie să se manifeste la fiecare dintre noi în conformitate cu „cei șapte ani de acasă”, cu gradul de cultură. Nu cred că este numaidecât obligatorie această recunoștință, dar ingratitudinea în nici un caz nu își are locul.
În viața de zi cu zi, la tot pasul, întâlnești persoane cărora la binele acordat li s-a răspuns de către beneficiari cu multă nerecunoștință și chiar cu răutate. Am desprins trei moduri de manifestare a ingratitudinii: persoana te evită ca și cum ar copleși-o rușinea, nu te ajută la rândul ei deși ar avea posibilitatea, sau mai grav, te urmărește peste tot cu invidie și răutate.
Se spune de către unii, mai în glumă, mai în serios, că „nici un bine nu rămâne nepedepsit”.
Afirmația, deși aparține unui om cult, este probabil rod al înclinației omenești multiseculare spre umor și nu trebuie să descurajeze pe nimeni atunci când are prilejul să ajute un semen de al său aflat la nevoie.
Îngăduința și iertarea, însușiri specifice omului înțelept, dacă ar predomina în comunitate, membrii ei cred că ar conviețui în spiritul încrederii reciproce, în armonie.