Suflet gol, încotro te-ndrepți?
Ce să auzi? Ce să mai înveți?
Când nici ție nu-ți vorbești…
Alergi între cojile de lacrimi
ce nu ți le recunoști:
propriul asasin!

De ce să mai privești
în tine spre necunoscut?
Când ai încetat să iubești,
pentru cât timp spre ieri
ții la piept, ascunsă,
otrava regală?

Și-ntinzi mâna, în non-lumină
tremurând… transpirând…
spre țipătul… acel cuvânt!
pașii ce spre tine-i aștepți
să aducă cu ei odată
minute în sticlă!

Te ascunzi să poți ofta,
Zâmbești s-alungi tăcerea
însă refugiu nu găsești
și piatra ce pe tine s-a așezat
devine mai grea!

Tremur… mă caut
Cine sunt eu?
De unde am plecat?
Încotro trebuie să ajung?