A nins azi, a crescut inima în mine de bucurie, mai ales că a fost o zi plouată și suflată de vânt în dupămasa asta...
A fost o zi ca toate celelalte, școală, după care un drum anevoios până acasă. Ploaia ne-a lăsat fleașcă, pe mine dar mai ales pe colegămea, Cristinica. I-am zis să aibă grija la băltoacele din șosea după ce am ieșit de la școală:
- Cristinica, nu sta așa aproape de marginea trotuarului, că o să vină vreo mașină în viteză prin bălțile alea și te udă!
-Bine...
"Bine", bine că eu am zis, eu am și auzit...câțiva pași mai încolo, pleosc! Cristinica fleașcă, se uită la mine speriată, dă să scoată o binecuvântare pentru șoferul grăbit.
Mă bufnește râsul, nu știu ce să fac, să râd de ea sau să îl binecuvântam împreună pe vitezoman:
-Cristinica, eu mă duc, că îmi pleacă autobuzul, ceau!
-Ceau, cred că au mai urmat câteva gânduri după....
Fug în stație, e demn de notat că umbrela era suflată de vijelie în toate părțile, așa că am închis-o și nici nu aveam capișon, nici eu nici colega.
Sosește autobuzul, știu că asta e calea sigură spre succes, adică spre casă.