Ei și ce, strigă-năuntru-mi voința:
Èši-am construit un castel
din toate karatele veacurilor pierite-n calea
renunțărilor.
Deschid acum o fereastră să intre
și ultima rămășiță dintr-o-ntâmplare.

Ei și ce, răspunde dinăuntru-mi credința:
Eu ți-am zidit renunțările cu trupul meu,
murind în fiecare câte-o picătură.
Am continuat apoi să mor până când
m-a subjugat pătimaș răbdarea.

Ei și ce, râde pe-afară iubirea:
Săracă sunt, vă las vouă agoniseala.
Eu vreau să ard clipă de clipă, arzând în flacăra-mi
timpul. Când adâncu-mi va fi suficient de adânc,
cerul se va scufunda în el cântându-i psalmul veșniciei,
asta, pentru că ochii-mi vedeau stelele atunci când
soarele răsărea.

20 septembrie 2011