Am inebunit.
Anul trecut am plȃns două zile fără intrerupere. N-aș vrea să-mi amintesc motivele. Le știu pe toate dar le-am presat in ierbar. Dac-ar fi să le luam la snop, amintesc snopul singurătății ca fiind cel mai inalt. Cine alege să emigreze iși ia in brațe snopul singurătății și pleaca cu el pe pustii.
Te mai sȃcȃie timpul impotriva căruia n-ai arme să lupți. El care-aduce bătrȃnețea și moartea.
Apoi răutatea omenirii.
Lipsa de apărare a inocentilor de pretutindeni.
Nedreptatea…
Lipsa banilor… Daca tot ai ales să devii un emigrant nenorocit te-ai fi așteptat să scapi măcar de săracie. Categoria săracilor e cel mai greu de părasit. Nu-i de-ajuns să treci o graniță sau alte zece. Aș mai fi plans dacă eram bogată? Nu știu, n-am fost. Poate că visele mele, moarte de mult, ar mai fi respirat pentru un timp…M-aș fi suit intr-un avion. M-aș fi oprit la Los Angeles. Să-i vad si eu acasă la ei pe americanii ăștia pe care i-am iubit de-o viață intreagă. Sau poate m-aș mulțumi cu un prieten inteligent care să mă facă să rȃd…Eventual să fie și american. Să vină in fiecare zi la mine sa bem cafea.
Mă simt ca un vulcan fără crater. Mă simt in derivă . Nu pot exploda. N-am aer. N-am nici o scăpare. N-are importantă acum pentru ce-am venit pe lume. Lava din sufletul meu trebuie să iasă la suprafată și dup-aia vedem și scopul existentei noastre pe pămȃnt. Poate că atunci cȃnd am plȃns două zile mă apropiam de erupție???Să mai fi rezistat alte două zile? Sau poate-aș fi murit?
De ce oare ceilalți nu plang? O fi chestie de hormoni. Ceva dereglări psihice?