așezându-se pe nisipurile presărate cu alge
cînd ațipeau o lună albastră
le umbrea chipurile și nu mai păreau singuri
locul era neprimenit și păcura împânzise marea de mortăciuni
răsăritul părea să nu mai vină dar ei își făceau viața minunată
și ceea ce prindeau în mreje erau însemnele altor războaie
bucuroși de minuni am stat o noapte împreună la taclale
am urcat în turnul cu ceas albăstrui dar timpul stătuse
și turnul începuse să crească să crească
în ochii lor viața era perfectă
ca o sferă din care mușcă uneori zeul
lăsînd restul muritorilor o problemă insolubilă de lingvistică
viața celor mai singuri oameni din univers
când vine furtuna pescărușii cântă mut
și luceafărul de dimineață apune mai sărac
viața se împrăștie în cele patru zări ale apocalipsei
îmbarcat în corabia tatălui incestuos
hamlet e pregătit să plece în larg
ei nu știu că se va întoarce demn
viața n-are rest