Nu treceam, tăiam un tablou sprijinit de plajă
despicam cu șoldul mulțimea de oameni
mărunțeam flori pentru că erau pretutindeni
o broască țestoasă plutea cu o floare maro pe carapace
aproape că nu se distingea nimic

pești, stânca din lavă
nevoia de aer e câmpul de trestie peste care
am văzut o egretă cu aceleași fire lungi
albe, rămase în urmă

cubul de zahăr aruncat în ceașcă
își ia zborul, rămâne muntele alb undeva în spatele ceții
îmi amintesc deodată fetița cu brațele slabe
îi scăpau mereu dimineața câinii din lesă

de ce fericirea trebuie să fie clară
de ce trebuie să o declar
pot înota fără tubul de aer, fără labele mari de scafandru

ne întoarcem acasă prin ploaie
nisipul devine deodată bun de construit