stau în aceeași iarnă cu ochiul de sticlă spart
și hornul inimii afumat de plâns lăuntric

aproape au ars toate duminicile umbrei
vinerea albă se-arată printre cruci
un vultur se închină turlei
la streașina bisericii
țurțurii aprind candele
apă vie e căința sub care sufletul-
păianjen obosit de propria pânză
înnoadă speranțe

atât de albă și ea atât de alb și el
aproape se vede urma de coasă