Una din amintirile frumoase ale unei femei, de natură a-i crește considerația pentru doctori și încrederea în arta medicală, este, așa cum îmi explică, momentul în care, cu ani în urmă, în ultimele momente dinainte ca anestezia să își facă efectul, l-a auzit și văzut pe chirurgul care urma a o opera, că se roagă.
Mărturisesc că în ceea ce mă privește, poate datorită absenței harului divin, aș fi mai degrabă îngrijorat dacă pilotul avionului cu care zbor ar începe să se roage, contabilul meu ar bate mătănii la vederea conturilor sau mecanicul s- ar prosterna spre Mecca la primirea mașinii în service.
Poate că tot acest scepticism mi se trage de la aparenta apatie a celui de sus la unele cereri pe care i le făceam în tinerețe, inclusiv cele legate de vreo performanță notabilă la loterie.
Nu sunt suficient de deștept să știu dacă există dumnezeu, dar sunt destul de rațional cât să cred că, dacă există, probabil este mai implicat în rotirea galaxiilor, experimentarea vreunui aminoacid nou sau în vreun design de ultimă oră a fulgerelor decât ar fi în reușita operației vreunui chirurg pios.
Nu am simțit nevoia să îi împărtășesc babei toate astea.
Am simțit însă nevoia să mă interesez dacă, atunci când s-a operat, exista, pentru orice eventualitate, vreun popă prin spital.