râd de bătrânețea care mușcă
din albul plin rotund al brațelor
și colțul gurii cu amăruia și preadulcea sevă
mi-am îngropat părinții, un vis și o dimineață de toamnă
dar frunzele de arțar din oraș,
copilăria și dragostea mea,
niciodată
te cunosc, Moarte, și știu ce vrei
știi să dezguști și mă dezguști
sub sânul stâng am o stea luminoasă, mare
ca o țintă inima mea așteaptă
o vei lovi acum? sau mâine?
știi bine, azi n-am să te las
să-mi sfâșii locul acesta nemăsurat și drag și-atât de viu din mine
acum, când toate lacrimile lumii s-au adunat aici să fie plânse
și mă apasă
așa că ai răbdare… brațelor tale uscate și murdare
îmi voi lăsa în voie trupul
doar dacă sufletu-mi acoperit de flori de portocal
și-ntreg și inundat de bucurie se va ști
nu vreau să duc în alte lumi tristețe și poveri de gânduri,
în alte inimi bune să-nfiripe teama