Una din afirmațiile pe care le-am făcut de-a lungul vieții este aceea că mie nu îmi plac în mod special blondele.
Sigur, nu este vorba de vreo aversiune absolută.
La urma urmei nu sunt atât de limitat cât să exacerbez o singură trăsătură negativă a unei femei în detrimentul tuturor celorlalte însușiri (sânii, fundul sau picioarele de exemplu).
Nu vreau să pretind nici că blondele, la rândul lor, mă plac, așa că până la urmă din însumarea celor două tipuri de preferințe am realizat cu această categorie de femei relații mult mai echilibrate decât cu altele, relații înveninate doar de mania câte uneia de a se vopsi.
Îmi este greu să înțeleg motivele acestei trăsături ale mele, cred că în fapt se datorează unor misconcepții în lanț subconștiente, de la asimilarea ideei de blondă cu ideea de nordică , de frig - de aici la frigiditate fiind un singur pas.
Sau poate pur și simplu, într-o lume cyborgică a femeilor ameliorate artificial, am acceptat unghiile lăcuite, sprâncene pensate, genele conturate, dar m-am temut de părul blonzit și de șuvițe.
Deși probabil lipsită de acuratețe, imaginea de meridionale și înflăcărate pe care o asociez cu brunetele și cu roșcatele mă stimulează, ducându-mă cu gândul la hârjoneală, ciupeală, pălmuire și alte ritualuri klingoniene în timp ce, de la șaten în sus se intră în catedrala femeilor pline de nevoi, în căutarea pajului amețit de strălucirea prelinsă din flaconul de wella.
Mi-ar plăcea să nu fiu atât de șovin și, dacă aș fi fost sultan, aș fi încercat să aduc echilibrul în harem, implicând ocazional și câte o blondă pentru concursurile de seară.
În lipsa acestui destin musulman mi-am condus cuirasatul virilității mele, din port brunet spre port roșcat, evitând, cât s-a putut, desigur, estuarele șatene, lagunele blonzii sau icebergurile platinate.