1.Lumea nu încape în perimetrul dragostei, ci, mult mai ușor, se strecoară în aria urii, și din interacțiunea cu ura apar germenii discordiei, maximizând degringolada și minimizând armonia.

2.Prostia imită,nu are curajul și nici capacitatea de a improviza și inova, pe când inteligența nu imită, își creează propriile categorii estetice, are vocația în imanența ei, influențând mediocritatea.

3.Cuvintele sparg tăcerea, și atâta timp cât există, ființează și omul, înscris în spațiile lingvistice.

4.Omul este străbătut de oscilații ființiale, își micșorează dimensiunile prin apatii, nevroze și torpori, ajunge în zona de mijloc prin cumpătare și chibzuință, și apoi atinge maximul, când sufletul vibrează și zvâcnește umplut cu febrilități, efervescențe și dinamism.

5.Clipe, secunde, zile, zvâcnesc în sufletul ce se teme de consecințele iubirii, puternic vascularizată de pasiunea nimbată de jurăminte.

6.Dacă iubirea degenerează în fricțiuni, dispreț și resentimente, este spulberată de tornada simțirii.

7.Din antiteze crește viața, din adevăruri devine perenă, din dragoste se desăvârșește, și din armonie devine cântec.

8.Plânsul din interior modifică în exterior expresia feții, ca și cum ar fi scufundată în apa tristeții, pe când râsul eliberează entuziasmul închis în stări morbide.

9.Praful se depune pe ideile inovatoare, deschizând ușile ce dau înspre minuni și miracole și amplificând orizontul în care se întrevăd progresul și prosperitatea.

10.În schimb, ideile desuete proliferează și din ele își extrage retrogradul o lume în declin.