Avea corp din aer și pielea din virgule, de ploaia putea să pătrundă într-o parte. se amesteca ciudat cu sângele și urca spre inima din puncte. multe. lovea pereții scorojiți de întrebările fără răspuns. sau în dodii. prindea câte-o extrasistolă rebelă și-o învăța să se cațere pe endocardul lucios până ieșea prin plămâni și respirația șuierătoare. apoi se întorcea și făcea același lucru cu toate. după o vreme a obosit. s-a transformat în țurțuri, de nu mai intra nimic în inimă. au trecut câteva anotimpuri fără ca ploaia dinăuntru să-și topească țurțurii. urechile pocneau de cuvinte care mai de care. ochii nu mai îmblânzeau lumina iar creierul coborâse și el în atrii cu munții săi. bietul sânge! nici nu mai avea loc de oftat. umbla pe la duhovnici și prin iarba tinereții care-i reproșa depărtarea. se coagula din când în când și făcea câte-un infarct în organele expuse la întrebări. într-o zi a găsit un por liber și s-a scurs spre pământ. iar în locul trupului fără viață a crescut un arbore pitic. părea că are și el corpul din aer și pielea din virgule. părea doar. căci și-a strâns porii. să nu mai intre în el nici o ploaie. să se descurce singur cu extrasistolele din dragoste, cu tinerețea, scâncetul, stâncile din neuroni și mai ales cu întrebările. firești… într-un secol coborât de multă vreme din copac. și în opoziție cu ploaia din epoca de piatră.
………..
Este mic. dar mare. are corpul plăpând și nu-i este teamă să iubească. și-a împachetat timpul sub scoarță, și-a spălat neuronii, a pus mugurii la locul lor și a început să-și amintească poveștile din inelele trunchiului. acum le scrie pe frunzele care mijesc în primăvara, sperând să le citească umbrei sale amestecată cu ploaia, până când aceasta va învăța să nu-i mai facă rău…
20 Martie 2016