urmele palmelor
mi-au rămas pe oglindă de ultima dată când mi-am atins obrajii
să aflu dacă mai sunt acolo. “o spăl
sâmbătă” m-am gândit atunci. n-am mai făcut-o.
“nu mai ridica din umeri” spune oglinda. nu mai ridic
e deja luni. o să treacă. și săptămâna asta, și anul ăsta și
tot restul vieții. numai așteaptă, să vezi
ce repede o să treacă, să vezi ce bine o să fie
(mecanismul
ăsta tâmpit a fost necesar dintotdeauna
așa se depășesc și morțile, și distanțele
și frigul și plânsul și întunericul
întorsul obrazului, plecările, vânătăile, izolarea. așa
se depășește orice)
odată cu trecerea timpului aranjezi
toate momentele astea în cutii sigilate, suprapuse cu atenție
numerotate și datate
până când oamenii întreabă
ce-ai acolo. atunci
e posibil să-ți ieși din minți. să le arăți. să începi
să trântești cutiile în mijlocul camerei, să le lovești cu picioarele. cutii și sicrie
se sparg, se contorsionează într-o dezordine monstruoasă
și oamenii zâmbesc, le sclipesc ochii cu admirație, spun
“ești puternic, wow”. apoi întorc spatele
și pleacă
lăsând în urmă o altă cutie.
e mult de muncă
să rearanjezi totul cum era, împreună
cu ultima cutie
ia multă vreme. apoi
nu-i mare lucru să-ți confecționezi rapid
un ambalaj nou. oamenii fericiți
sunt cel mai ușor de imitat
zâmbești în stânga, în dreapta
te îmbraci drăguț, vorbești frumos despre orice
cânți cu unul
spui bancuri cu altul, nimicuri din astea
pentru că oamenii nu sunt oglinzi.
te construiești în fața lor și nu te vezi în ei.