E ceasul primei nopți din iarnă. Mi-am desprins greu ultimele frunze. Ascult Winter emotions și mă simt, așa, ca linia dintre vieți. Întunericul parcă e compus din pietre albastre iar geamul pe care-mi las obrazul seamănă cu un transplant de umbre. Tu trebuie să înțelegi asta. Dă-mi palma! Aici, sub inimă, auzi cum ard păsări? Cocoși, vulturi, porumbei? Și munții, și câmpiile și apele ard. De dor de oamenii care ți-au smuls rădăcinile și au plecat, deși aveau picioare și dimineți de sticlă… Viața aceasta pe care-mi sprijin trupul e formată din spoturi, capace, aplice, mașină, serviciu, covorașe și uși - de-atâtea ori prin ele am ieșit! Să caut oameni care să-mi lipească singurătatea. Știi?… Copiii, copiii nu vin pe pământ pentru noi! Au viața lor din viața ta și a noastră. Dar aerul ar fi mai ușor de respirat și pașii, pașii mai ușor de făcut – chiar printre pietre – dacă am adormi, știind că a doua zi ar fi suficient să-ți despletești degetele și să le sufli ca o boare ce nu trebuie să se urce în satelit pentru a mângâia. Vezi tu? Vorbesc ca și cum ai fi Dumnezeu! Doar că el, dacă aude, poate face o minune. Dar tu, tu ce poți să faci? Cum poți să crești oameni care să te rânduiască, încât să nu mai pleci bob de țărână sub talpa fiecăruia - până când va rămâne din tine doar umbra unui puzzle? Cum poți să-i faci să te iubească și să nu-ți mai spună că te-ai obișnuit, cu tine, așa, că timpul trece și fără să stai cu fața la cuvânt? Cum să te apăr, cu ce lumină să-ți șterg lacrimile, cu ce vânt să-ți aduc înapoi gândul învățat să tacă ca un mut ce scrie în Braille? Cum, Doamne Țara Mea?
Îmi desprind nasul de pe geam. Cobor, închid ochii și alerg… tălpile mele îți simt fruntea înaltă… fantome… luna pustie… povești vechi… bogăția unui sărac… sufletul meu firimituri pe-un drum pe care să nu te mai rătăcești… de partea cealaltă a lumii… ce frumoasă și senină ești!... și-aud încă Winter emotions

București
1 Decembrie 2016