De câte ori postezi un text îl citesc, dar ști de ce? În amintirea ei, avea același nume ca tine și era eleva mea preferată la seral, la liceul Gheorghe Șincai din București. Sta în prima bancă pe rândul dinspre perete. Uneori îi surprindeam privirea. Cele câteva clipe mă tulburau, mintea o lua razna, îmi impuneam "să nu-mi mai las libere gândurile, ca o haită de lupi îmi bântuia nopțile". Și a urmat marele cutremur din 4 martie 1977. La ora 21 și un sfert am luat catalogul sub braț, eram bucuros, urma să intru în clasă, visam la zâmbetul ei, "coboram pe trepte dispuse în spirală", când huietul unei escadrile de avioane ce venea din măruntaiele pământului m-a pironit, "era complet întuneric, uși grele de metal scârțâiau, deși cunoșteam pe dinafară toți pereții" nu credeam să mai ajung afară....Când zgâlțâiala s-a sfârșit ne-am întâlnit în fața liceului, era tot întuneric doar departe în zare cerul era luminat de un incendiu... "N-ai venit după mine, n-ai fi avut cum...ne-am despărțit cu oarecare părere de rău și cu grabă", aveam catalogul sub braț și am ghicit în beznă zâmbetul ei trist. Ar fi putut ca totul să se termine aici dar povestea a continuat. Cum clădirea liceului a fost grav deteriorată cursurile au fost mutate într-o clădire undeva în Berceni. Mă întorceam de la slujbă într-un troleibuz supraaglomerat și lângă geam, aproape sufocată de mulțime era ea "fixându-mă cu ochi verzi, opaci". Îmi părea străină acea privire, totuși mi-am încordat spatele pentru a-i asigura o ușoară protecție, sprijinind mâinile pe bara metalică a ferestrei. Palma ei s-a odihnit peste degetele mele, ca într-o mângâiere, o căldură dulce mi-a străbătut brațul apoi tot corpul. Din acea zi o frumoasă poveste de dragoste a început...