eu chiar am crezut în dragostea lumii
și-am fost fericit că m-am născut om s-o cunosc
și-am iubit-o
de-o vreme chipul ei e o mască stranie
o privesc
în ochiul stâng întuneric
în cel drept un întuneric la fel de adânc
și-n albul de moarte al măștii
gura e-un trist hău de-ntuneric
o-ntreb
cu ce ți-am greșit că-n ochii tăi
pentru mine nu-i loc de lumină
și gura ta pentru mine de ce
nu mai are cuvânt și urlă
atât de lugubru-n tăcere...

o mască e lumea și singur fiind
privind pe fereastră cum viscolește
mă lepăd de mine și-mi caut fericirea în gând
zicând că sunt un atom ionizat undeva
la cercul nordului pol
dănțuind în auroră pe cer
cu alți însingurați ca mine ioni
și parcă un pic mai bine mă simt...