tăcerea e un obiect în folosința neființei,
de-acolo enigma se-nfige-n oameni, în sângele martor nunții de-ntuneric
din dansul pe sârmă al vieții cuvintele se rostogolesc în genuni de hârtie
auzind tăcerea ochii tăi scriu poeme-n lectură
șoptind la cafea dimineață și brațele văzului tău învăluindu-mi stihul
pe lacrima ta vin armadele corăbiilor de pirați de vecie
în refolosibile ruine de slovă sunt viermi a mai fost
rareori carnea palavrei se decojește de pe ciolanele poeziei
în lada de zestre a rămas doar speranța
femeie, tu! (de mă miram de ce nu-mi ies la numărătoare coastele)
pe calul de dor galopând către jale în neființa de a-mi fi aproape
doar depărtarea ni s-a suit pe șale,
poveri de amintire bat ceasul luminii