de unde eram mă priveam cum dormeam în patul larg, doar în chiloţi, cu braţele-n părţi, crăcănat, ca-n desenul lui Leonardo, doar capul era pe o parte şi-aveam ochii închişi.

eram uşor, levitam după voie şi de jur împrejur orizontul avea irizări ca cele de pe baloanele de săpun. nu mi se părea nimic ciudat dar am zâmbit instinctiv. oare de ce?

întrebarea lunecă lenevos ca un găinaţ de guguştiuc pe faţa unei statui. vedeam burta care mă purta, umflată ca toate burţile femeilor gravide şi gândeam că dumnezeu se joacă suflând cu duhul sfânt în cercul existenţei făcând balonaşe în care să se nască şi să trăiască în frământare de vis şi-ntrebări, ciudata făptuară protoplasmatică a pământului, ce-i poartă asemănarea şi chipul...

se spune că zborul unui fluture poate stârni o tornadă. nu ştiu dacă întrebarea a fost fluture ochi de bou, cap de mort ori molie, oricum balonul începu să se deformeze devenind brusc o piramidă triunghiulară.

mi se micşorase spaţiul dar nu-mi păsa, ştiam că e vis şi n-aveam de ce a mă teme. o voce dintr-un alt vis, din noaptea dinaite de schimbarea la faţă, la gândul "ce-ar fi mâine în zori să mă văd în oglindă iar tânăr", mi-a zis blând dar categoric: "ai grijă la cât vrei să întinereşti să n-ajungi în ... a mă-ti" accentuând zâul vulgar, lucrul care nu s-a întâmplat aşa că, nu m-a surprins, căscând ochii privid la pereţii interiori ai piramidei, să văd o ureche pe unul, un ochi pe un altul şi-o gură pe-al treilea.

curios să văd dacă nu cumva e doar o butaforie, am înrebat urechea dacă mă aude şi ea s-a ciulit, am întrebat ochiul dacă mă vede şi el s-a mijit şi gura de poate răspude şi ea a grăit: "da, dar numai la o singură întrebare".

roiri de întrebări şi-am zis la plesneală: ce rost au poeţii pe lume? am fost auzit şi ochiul larg s-a deschis. În el am văzut planeta infestată de omizi, luptând cu foc, potop şi cutremure de ele să scape.

- vezi, gura mi-a zis, asta e lumea. lângă pupilă sunt fluturii cei albi, blâzi şi pufoşi. au aripi dar n-au putinţă de zbor. ei sunt poeţii. omizi şi ei pe pământ dar firul crisalidelor lor e dor, speranţă şi vis,lumină şi multă iubire din care dumnezeu îşi face veşminte...

cu gândul la speciile de poezii, eram bucuros că-l pot vedea pe dumnezeu a fi nonconformist ba chiar în largul lui în costum de arlechin...

un bâzâit strident în ureche mă chemă în casa trupului.
mă trezesc, casc şi mă întind ca un motan.sunt vesel şi odihnit. o zi bună omidă!