mă bântuie de-o vreme INFINITUL
ca floarea unui cui în gheată
iar eu, maratonist fără de mâini,
cer eului din mine ajutor
cum am făcut la ananghie
de-atâtea şi de-atâtea ori şi altădată.

îmi spune el: eşti bulversat,
habar nu ai ce e cu tine,
dar dacă vei privi mai bine,
îţi este mintea tomberon
în care viaţa ta cu mâini curate
şi prea murdare deseori ţi-a aruncat
resturi, pungi de rahat ÅŸi de gunoi,
speranţe, doruri, vise...
şi cărţi, da, cărţi de fel şi fel
sub ochii tăi ajunse ferfeniţe...
cu tine ia-Å£i gunoiul tot ÅŸi,
călărind pe gând ţinteşte infinitul
iar eu, ca eu al tău mă voi roti încet, încet...

şi am plecat pe gând în infinit, spre?
nu ştiu, poate spre neant, lăsând
în urmă eul meu rotindu-se neîncetat,
în fracţiuni de grad în grad, legând plecarea mea,
cu gând de gând, părând
păianjenul ce lasă fir
de funigel în toamna care sunt...