să fie ca și atunci…
mă sui în vagon fără bilet,
dar nu-i.
azi mă prind de guler niște furnici trucate
și nici nu îmi pot spune poveștile vorbind doar cu ochii;
mi s-au rătăcit privirile de cârlan.
pământul e același
- rănit, sub șinele scoase-i din pântece,
fără vreo anestezie.
și calea e aceeași, către răsărit;
doar că-s multe apusuri trecute, multe de atunci.
trenul se-ngroapă în cântecul său neuitat…
adorm,respir
respir și-n vis…

în camera cea mică se-aud poveștile pădurii trosnind în vatră,
miros de grâu dospit răzbate de sub ștergar,
copaia veche oftează prin fiecare crăpătură descântecele femeilor:
“aluat, aluat, să crești bine, nu-i păcat…”
pereții se îmbujorează o clipă,
scoși la vedere de-o flacără jucăușă,
captivă-n lampa mică
și-ntre toate,
cu ochi de peruzea,
stă el, copilul ce le-a păstrat pe toate…
acum i le dăruiește.

să fie ca atunci,
nici trenul nu știe până unde,
până când.