omul nu-i animal care să hiberneze
și nici să migreze nu mai știe,
ori nu mai poate.
că va veni o vreme, când
și peștii ăia se vor sătura să înoate la deal,
să-i ducă urșii în pădure ca să se facă copacii mari.
și balenele alea ce umblă apele de la un capăt la altul,
și bancurile alea de pești…
cred că și rândunica noastră se va sătura să tot umble.
să stea locului, le-ar trebui doar atât:
- să le cadă un măr în cap, ori să afle gustul vinului.

dacă nu-i nici una, nici alta, atunci ce-i?

omu-i om, nu-i altceva.
cum îi!?
despre asta-i vorba.

omu-i ca apa stătătoare
- ori se împute, ori îi limpede cleștar.
își prinde de după ureche o floare de nufăr
și își face selfiuri în cerul oglindă.

ăla care se împute,
e plin de scârbă, ori nepricepere.
îi vine, așa, pe nepusă masă,
și se ia la trântă cu malurile…
că vrea să fie apă curgătoare și
că salcia aia de pe mal îi deranjează intimitatea.
război pierdut!
e ca războiul omului neprins în povestea asta,
care se ia la trântă cu țigara, alcoolul, drogurile…
inevitabil e înfrânt și-apoi plătește tribut.
că dușmanii-s perverși.
mda.
așa-i cu ăla care se împute
- a pierdut un război și s-a liniștit
ca și când, în foalele sale,
s-au amestecat toate noroaiele…
și ale minții,
și ale trupului,
dar și ale sufletului.

după ureche nufăru-i ofilit.

ăla limpede, stă la rând.
dacă se-ntoarnă pământul,
de pe o parte pe cealaltă,
o ia la vale.
se iubește o vreme cu țărâna,
cu frunzele, cu pietrele…
până dă de un izvor
și-i place,
ori până trece printr-o vie cu struguri copți.

că la toți ne vine rândul să fim.
dacă nu acum, data viitoare.