cumva iarna a pătruns în pietre
în ziduri și-n sobă focul nu-i
lemnele-s cenușă demult
au mai zburat câteva funingini
ascunse prin fum
departe de cărbunele ars
sperând la o viață mai bună
dar vântul hapsânul
le-a înghițit pe nemestecate


cumva frigul nebunul
ți-a fugărit visele
ți-a îngropat sub scrum arderile
nici mocnite nu mai sunt
și îți tot spui la fiecare apus că
în miez de vară
o să căptușești zidurile cu mușchi adus din pădure
din acela care poartă în el mirosul pământului curat
și-al frunzelor adormite
să îți râzi de gerul rătăcit în buza primăverii
și să nu mai măsori limbile de foc
uscate de la cât au răbdat setea de moarte