ne-au așezat într-un bloc turn
mai sus decât noi erau ciorile când zburau
aveau și ele casa lor printre ramuri de plopi
și mai sus era praful scuipat de furnale
spoit de vânt pe cerul de-o culoare
despre care știam de prin cărți că este albastru

de unde priveam oamenii păreau cuminți
femeile împărțeau jumătatea lor bună
cu bărbații oțeloși
treceau prin imperiul oamenilor mari
de la fereastră se vedeau mici
și pe noi ne vedeam mari

am primit locul bucuroși să ștergem luna
de praful stelar care i se prelingea ca un rimel
pe chipul unei alte jumătăți de femeie
partea nevăzută doar ne-o închipuiam
la schimb ni se oferea colierul luminilor
pietre de gheață bătute pe-o coadă de cometă

acelea erau clipele când răsăreau dorințele
niciodată rostite ca să se împlinească
și trei pași înapoi
chiar dacă noaptea mergea tot înainte
se așeza peste noi ca o plapumă
să ne adăpostească visele


*doar un cuib de oameni tolerați de ciori