zece bătăi şi pendula tăcu din strigare
continuând ticăitul ei monoton.
- castor nebun, obraznic şi nesimţitor,
cât mai ai de ronţăit la trunchiul copacului meu?
gândi în timp ce-şi dă pledul de pe genunchi
şi se ridică din fotoliu.
sprijinit cu mâna de colţul mesei bate uşurel
din picioare să-alunge furnicile amorţelii,
îşi îndreaptă coloana,roteşte capul şi trunchiul:
- hai,gata, spectacolul s-a terminat, ca şi
altădată muntele s-a scremut şi tot un şoarece a fătat...

-nu-i monarhie, bădie, cu rege pe tron şi de la
împuşcatul au stat alţii totuşi pe el şi s-au
scremut cu zecile de ani dar n-au făcut
alceva decât un rahat?... o fi şi asta un...
de unde să ştiu?
stinge televizorul şi hai că e noaptea muzeelor
şi ai promis...
pe cele din oraş le ştii pe de rost aşa că
întinde-te confortabil în pat şi intră în cel
pe care mereu l-ai evitat, că şi tu eşti un muzeu...

aşa, lasă rugăciunea pe mai târziu şi priveşte
în urmă la dunele de nisip ale secundelor vieţii
duse ce-au acoperit raiul copilăriei şi câmpurile
de fast şi lupte ale tinereţii, pustiu şi
deşertăciune...

şi totuşi, nu-i totul pierdut, mai poţi fi
arheolog aşa că ia-ţi târnăcopul,lopăţica
şi peria tâmplei şi răscoleşte-ţi nisipul
şi-n întunericul nopţii şi singurătăţii
adu-ţi la lumină în bucuria sufletului
comorile pierdute...

... şi iartă-mi Doamne trufia că e doar de bravadă
să-mi acopăr cu ea neputinţa şi zădărnicia... amin.