am ieșit să mă plimb prin ploaie
cu oamenii de întuneric.
lăsăm apa să plângă pe noi
că de-o vreme ne ștergem obrajii din reflex
și îi găsim uscați.
spre dimineață
visez păsări în declin
și mă trezesc
cu inima aproape de piele.

va veni acea privire dureroasă
grijulie
către prunc -
astenie de primăvară, mamă
astenie de toamnă, mamă.

azi văd clar de parcă mi-am spălat ochii
în apa iordanului
când dumnezeu nu era încă acolo
și-mi pare rău
că nu am apucat să iubesc destul.

sunt ca un mormânt
în care adoarme la amiază
toată frumusețea lumii