2 octombrie. Ziua non-violenței. Da, normal. Ziua mea.
Am mai îmbătrânit cu un an. Timpul trece prin mine ca un străin nepăsător, și eu nu-l opresc. Căsuța îmi scârțâie ca un acordeon bătrân, cântând liniștea adunată în pereți.
Cățelul prinde planete rătăcite și le îngroapă sub prun, conserve de lumină.
Pisica își scutură coada: artificii verzi sar din ea, gânduri nerostite căutând spectatori.
Papagalii - doi ventriloci nebuni. Îmi repetă cu vocile mele: „ai uitat de tine, ai uitat să râzi, ai uitat să zbori.”
Îi aplaud. Sunt publicul meu: îmi ovaționez rănile, pun flori pe scena melancoliei.
Piciorul meu, pendul absurd, măsoară viața în pași șchiopi, dar siguri. Scândurile devin clape de pian dezacordat. Din podea cresc flori cu ochi mari, judecători blânzi care mă absolvă de nimic. Eu le răspund cu pașii mei, cântând melodia lor mută.
Dorul de fiul meu apasă mai greu decât toate. Îi văd silueta într-un aeroport londonez, cu valiza de visuri prea grea pentru bandă. Ceața îl îmbracă într-un costum străin și-l trimite dincolo de hartă. Dorul meu rătăcește prin duty free, miroase parfumuri scumpe, se oglindește în geamurile avioanelor, dar rămâne la sol, cu biletul mototolit.
Timpul intră și el, ca mine, șchiop, cu mască de clovn, și iese beat de culori, bâlbâindu-și replicile.
Râsul meu se sparge în cioburi de sare fluorescentă. Fericirea - explozia de confetti a unui copil nevăzut, într-o seară cu cartofi fierți.