Nu mă interesa că se lăuda că luase ceva în plus, vreo treizeci și cinci de sutimi, la Cibernetică. Nici nu cred că asta mă interesa la ea.

În pauze era mereu în mijlocul câte unui grup de fumători. Vorbea mult. Le povestea tuturor de ce se certase cu taică-su cu o seară înainte, că sâmbătă merge la bairam cu unul de la Academia Militară și tot felul de lucruri pe care eu mă prefăceam că nu le ascult.

Prin ’90 se lăuda că stătuse trei ore la coadă pentru Cioran. Nu știu de ce am ținut minte tocmai asta. Mă întrebam dacă îl și citea. De fapt, îmi rămânea în minte aproape tot ce spunea.

Când mergeam în urma ei, aveam grijă să nu mă vadă încercând să calc exact pe urmele ei. Mi-ar fi fost rușine să mă prindă. Uneori, după ce pleca, mă întorceam și îi striveam chiștocul cu talpa.

Fumega.

Fumega doar ceea ce eu numeam iubire.

Odată am stat în spatele ei până s-a dat jos din metrou, la Obor. Voiam să văd pe unde stă. Eu stăteam în Agronomie.

Într-o dimineață ne-am întâlnit, cum se spune, întâmplător. Mergeam prin Obor în toate direcțiile. Vă închipuiți de câte încercări a fost nevoie. Eram la Statistică; eșantionarea întâmplării îmi devenise între timp problemă academică.

Mergea la cursuri. Și eu. Numai că plecasem din cămin la șase dimineața. Cei din cameră spuneau că o luasem razna. Am invocat probleme tehnice la căminul de lângă TIB, la șapte și jumătate. Trebuiau rezolvate urgent. De mine.

Metroul oprea în fiecare stație. Eu transpiram la gândul că poate vrea să fumeze și se dă jos la Ștefan cel Mare.

De ziua ei am pus un coleg să-i telefoneze din partea mea. Eu i-am lăsat un buchet de flori la ușă.

Mă deplasam continuu. Uneori aveam impresia că mă apropii.

La sfârșitul unei zile o aștepta cineva la poarta facultății.

Nu era unchiul ei.

După un an am terminat facultatea. Ne-am întâlnit în Romană. Trebuia neapărat să ajungă la un curs. I-am spus că, din nou, întâlnirea fusese întâmplătoare. Eu venisem din provincie.

Nu știa că mă uitasem pe orarul de la parter.

Fumul aproape că dispăruse.