... viața, așa cum mi se întrevedea, nu-mi prea zâmbea, dar nici nu mă interesa, părea un joc pe care eu îmi doream să-l joc scriind, să fumez un ness tare și să scriu, boem, la biroul meu presărat cu aripi de fluturi și ciorne nocturne (murdare de gânduri mâzgălite în pripa seducției unui somn sănătos de om tânăr) sub o bucată de sticlă transparentă - nimic nu mă făcea mai fericit. Îmi creasem o bulă de săpun din care, dacă ieșeam, mă temeam că voi cădea în banalitatea unui individ care își trasează în linie dreaptă viața insipidă, nu vroiam nimic de la lumea asta stereotipică, dar sigur ea vroia ceva de la mine și nu știam ce (nici acum nu știu). Îmi doream doar să scriu. Pentru nimeni. Doar să trăiesc din plin dragul de a scrie. Habar nu aveam cum aș putea face asta și pe mai departe, nici nu mă gândeam la asta, legătura dintre vis și realitate era ruptă, nu exista, nu puteam fi cu picioarele pe pământ fiindcă nu aveam picioare, doar aripi, aripile fluturilor pe care a trebuit să-i omor de dragul culorilor lor în colecția mea de aripi de fluturi. Ceva mai târziu, când bula de săpun se sparse, aveam să aflu, suspendat într-o durere nouă, că lumea asta întotdeauna îți va cere să omori ceva.