Orașul și-a reluat funcțiile reci, mecanice, complet golit de simbolic. Lumina de astăzi a fost albă, plată, o lumină de neon care nu mai decorează nimic și nu mai creează atmosfere. Absența ta s-a transformat definitiv dintr-o problemă de destin într-o simplă chestiune de geometrie: un unghi mort în reflexia geamurilor de la metrou, o bifă lipsă într-un inventar oarecare.
Am mers pe stradă fără să mai înregistrez toamna ca pe o stare de spirit. Frunzele cad pentru că e octombrie, nu pentru că noi doi nu mai suntem. Oamenii trec unii pe lângă alții din inerție, iar eu fac parte din același flux anonim, fără nostalgia de a fi fost, cândva, o excepție. Telefonul a rămas mut toată ziua; un obiect util, de plastic și sticlă, care își îndeplinește sarcinile tehnice fără să mai poarte promisiunea vreunui miracol.
Seara a coborât ca o simplă scădere de temperatură. În casă, obiectele au redevenit obiecte: cana e doar un recipient pentru lichide, scaunul de la fereastră e doar lemn îmbinat. Fotografia veche nu mai provoacă nicio tresărire; e doar o suprafață lucioasă pe care s-a fixat un amestec de săruri de argint. Am închis ușa în urma mea și am stins lumina. Nu e nicio dramă în acest întuneric și nicio eliberare măreață. E doar sfârșitul unei zile de șase octombrie, o dată calendaristică oarecare dintr-un an oarecare.