poate că tu respiri prin trandafiri și le transpiri veștejirea,  

poate,  

n-aș putea spune că te cunosc îndeajuns,  

încât să îți simt razele cum îmi pătrund, cu efect binefăcător, în sânge;  

ești doar o parte infimă din acest univers cu atâtea necunoscute, străino,  

cum să-mi devii unică trăire, unic sens? 

 

mi-am zis, de-atâtea ori, să mă retrag în colțișorul meu,  

departe de orice agitație sterilă –  

ce poți trăi în vânzoleala în care toți se-mping, se calcă pe picioare, strigă?  

știu, am curgerea prea înceată,  

deși nu m-am rătăcit de izvor;  

încă nu am devenit imun la chemare,  

de aceea, poți să îmi strigi tot ce nu suferă amânare,  

doar n-o să ne lăsăm o veșnicie umbra pe acest pământ,  

poate așa am să te cunosc mai bine, străino,  

și îmi vei deveni aproape,  

cât de aproape îmi este o umbră.